România nu s-a calificat. Unde-i drama?

Încep să blog-uiesc (personal şi pe WordPress) altfel decât mi-aş fi dorit, dar – măcar – cu un subiect de actualitate: proaspăta ratare a calificării în sferturile de finală ale Campionatului european de fotbal 2008.

După 0-2 cu Olanda şi victoria Italiei în faţa Franţei, ne întoarcem cu buza umflată de la Europene. Cel puţin la prima vedere. Cu 2 puncte şi locul 3 (din 4) în grupă se poate spune că nu avem dreptul să emitem pretenţii de echipă mare. Nu contest acest punct de vedere, deşi mulţi din cei care îl susţin ar fi avut o total altă poziţie dacă Franţa şi Italia făceau egal şi noi ne calificam. În schimb vin cu o altă abordare a situaţiei. Nici nu îi desfinţez, cum se grăbesc unii să facă, nici nu îi ridic în slăvi, că nu am de ce şi nici nu îi fac eroi/martiri pentru egalurile reuşite în “Grupa morţii” ( de ce supranumele ăsta, nu ştiu. Nici măcar Rădoi, care şi-a rupt juma’ de faţă, n-a murit) pe fotbalişti. Situaţia o văd astfel:

1. România a fost singura ţară dintre cele cu o putere economică şi politică similară care a fost la Euro (poate doar Polonia să fie pe undeva pe aproape)
2. Jocul echipei a fost de un nivel mult peste cel aşteptat (de media, de fani, de oamenii din fotbal). El a dat românilor posibilitatea de a visa şi de a fi acum nemulţumiţi.
3. Rezultatele au fost excepţionale în contextul în care în 2002 ne bucuram teribil că am avut un amical (pierdut) cu Franţa şi că, surpriză, am şi marcat. Când venea vorba de un meci cu Italia aminteam mereu de meciul câştigat  în 1983 prin golul norocos al lui Boloni şi îl analizam mai mult decât jocul ce urma să se dispute (fiind convinşi de înfrângere). Despre Olanda e de ajuns să amintesc ce sărbătoare naţională a fost când i-am bătut la Constanţa (într-o cu totul altă situaţie) printr-un gol neregulamentar.
4. Nu avem vedete atât de mari pe cât ne place să credem. Singurul jucător cu adevărat important în circuitul fotbalistic actual este Chivu (şcolit în Olanda). Mutu e doar un alt fotbalist, bun, care iese în evidenţă numai la echipe de nivel mediu care depind de sclipirile lui (vezi eşecurile Inter, Chelsea, Juventus). Restul sunt o seamă de fotbalişti, mai buni sau mai puţin buni, care îşi fac meseria ca o groază de alţi fotbalişti de care nici nu am auzit pentru că nu sunt români.
5. Situaţia nu este deloc dramatică sau apăsătoare. Poziţia în care ne aflăm cu fotbalul este identică cu oricare prestaţie mediocră spre bună a echipelor naţionale ale României la numeroase alte sporturi. Problema şi locul în care trebuie căutate soluţii sunt la nivelul interesului pentru practicarea unui sport într-un mod organizat al copiilor români (şi, la fel de important, interesul acordat de parinţi educaţiei sportive a copiilor lor). Rezultate mai bune la profesionism au fost când sportul organizat practicat de copii şi juniori era o activitate generală.

În concluzie, mi-ar plăcea să văd poziţii mai echilibrate (sperantă care o să tot apară în posturile mele vis-à-vis de orice subiect), mult mai puţin pătimaşe apropos de rezultatele echipei României la un campionat de fotbal.

P.S.: Orice comparaţie cu generaţia ’94 este stupidă. Fotbaliştii de atunci erau crescuţi înainte de 1989 în cu totul alte condiţii.

imagine: gsp.ro